Viața fără subtitrări

Prima zi

Din aeroport cu trenul direct până în centrul orașului Viena, cu ajutorul domnului Google Maps am ajuns la destinația finală. Biletul pentru o călătorie valabil timp de nouăzeci de minute costă 2,40 euro și poate fi procurat direct de la automatul de bilete. Trebuia să fi luat abonament pentru o săptămână, ieșea mult mai ieftin.

Pe drumul ce a durat patruzeci minute observam două familii diferite. Pe partea dreaptă o doamnă cu părul blond, îmbrăcată lejer, de genul sportiv, citește o carte online de pe telefon. Lângă ea stau relaxat cei doi copii ai săi, două fetițe cu părul blond, navigând cu degetul pe tableta. Fiecare are câte un iPad. De pe cealaltă parte, pe cea stângă, stă o altă familie. Mama cu părul castaniu, îmbrăcată la nimereală, citește o carte. Una adevărată! Lângă ea stau doi băieți vizibil plictisiți. S-au jucat cu jucăriile avute la dispoziție pentru drum, cu bebelușul din cărucior care a adormit repede. Răbdarea li s-a dus. S-au mișcat din loc să se plimbe puțin. Mama se hotărî să dea la o parte cartea sa, scoate din geamantan o altă carte mai groasă, una de povești nemuritoare și începu a citi cu voce tare. Băieții se așază mai aproape și o ascultă cu atenție. Această imagine de familie clasică mă induioșează fiindcă nu îți e dat să vezi așa ceva în fiecare zi. După un timp băiețelul cel mic se plictisește. Își întoarce capul fix spre familia modernă aflată în cealaltă parte. Remarcă ceva după cum observ ochii lui măriți de uimire. Ipad-ul fetițelor. Acel băiețel se uita lung. Mama sa îl cheamă, urmează să coboare din tren. După vreo două stații am coborât și noi. Familia cea modernă își continuă călătoria.

Ziua a doua

Ne îndreptăm spre o companie țintă din Viena, Equalizent.

Equalizent este fondat din 2004. Acolo se predă pe lângă cursuri de limba semnelor austriece (pe scurt OGS), cursuri de formare profesională și consiliere vocațională. Prin managementul diversității cei 60 de angajați ai acestei companii sprijină și reunește stilurile diferite de viață ale persoanelor surde, hipoacuzice și ale celor cu alte dizabilități ceea ce înseamnă că învață să respecte oamenii din diferite medii rasiale, sociale, culturale, geografice, economice și politice. În această companie limba utilizată este limba semnelor, regula generală înaintea celei verbale. Cei mai mulți cursanți sunt imigranți surzi care, după finalizarea unui curs de pregătire profesională, obțin șanse mari de a găsi un loc de muncă. Scopul acestei companii este să deservească diversititatea socială, indiferent de vârstă, proveninență, religie, rasa socială sau de tipul de handicap. Acolo am cunoscut tineri cu vârsta cuprinsă între șaispezece-nouăsapezece ani proveniți din Afganistan, Somalia, chiar și din România. Am cunoscut și adulți mai în vârstă proveniți din Iran și nu numai. Făceau cursul financiar prin metoda de calcule matematice folosind moneda națională, euro în acest caz. În propria lor țară nu au avut parte de educația specială, îmi măturisesc unii.

Ziua a treia

La cursul intensiv realizat prin proiectul Museum and Art education for deaf Empowerment am participat mai mulți inși din șase țări: România, Polonia, Italia, Slovenia, Irlanda și Austria. Unii dintre noi eram buni cunoscători de limba semnelor din regiunea de unde provenim, iar alții, buni cunoscători de limba engleză. Împreună am găsit o cale de mijloc în comunicare, limba semnelor internaționale. Pentru cei buni cunoscători (doar) de limba engleză, a fost greu să dea verbalizarea pe semnele manuale. Aceia sunt traducători de limba engleză. În tot timpul participării au început să învețe câte ceva.

Ziua a patra

Suntem conduși de către ghizii surzi spre HANDS UP - Silence Experience, o expoziție interactivă apărută anul trecut într-una dintre bolțile de pivniță vechi de 700 de ani de la subsolul muzeului Schottenstift. Expoziția prezintă o secțiune despre istoria și cultura Surzilor, despre expresii faciale, mimica, limbajul corporal, despre dificultatea în citirea de pe buze. Helen Keller, Thomas Edison, Ludwig Van Beethoven, Marlee Matlin, Helga Stevens, Nyle DiMarco sunt unele dintre marile personalități din lumea Surzilor prezentate în muzeu. Ca să poți înțelege cum este viața când ești surd, cum funcționează limba semnelor și cum percep surzii muzica vizitatorii auzitori își pun dopuri în urechi și casca izolându-se astfel de lumea sunetelor. Din acel moment unii intră în panică, dar prin interacțiunea cu ghidul surd experimentează comunicarea fără a-și folosi vocea, fața, corpul și mâinile preluându-i locul. Mii de vizitatori, fie copii, fie adulți, îi trec pragul găsindu-l foarte interesant și diferit față de ceea ce știau dinainte. Au reușit să dărâme bariera în abordarea persoanelor surde. Cu un pic de imaginație și bunăvoință funcționează! Este de recomandat celor interesați să facă un tur ghidat înainte de a începe un curs de inițiere în limbajul mimico-gestual.

Ziua a cincea

Din experiența personală în calitate de vizitator independent la Muzeul Belvedere constat că și cei auzitori fără cunoștințe de limba engleză se simt precum surzii în lumea mare a Austriei. Fără ghid în limba semnelor precum și fără ghid în limba română, ne-am simțit ca musca-n lapte. Având minime cunoștințe în domeniul artei am văzut niște tablouri, tablouri mari, din perioada istorică, din perioada contemporană, în stil baroc, abstract, romantic etc. Niciunul nu mi-a inspirat nimic! Asta până am ajuns la unul care mi-a atras atenția. De fapt, colega mea, Otilia, mi-a relatat că este un...Titanic! Într-adevar așa pare la distanța mai mare de cinci metri. Cu cât mă apropiam cu atât descopăr că nu este cel din faimosul film Titanic. Pictura cuprinde numeroase detalii din istoria Bibliei, surprinde răutatea intruchipată a personajelor pe care le-a întâlnit pictorul în timpul expediției în Europa, Orientul Mijlociu și Africa de Nord. Este nava de nebunii, pictată de Oskar Laske. Detaliile acestea le-am aflat după o documentare intensă, condiția cerută la cursul de prezentare în calitate de ghid de muzeu. În acest proiect este vorba de integrarea vizitatorilor atât surzi cât și auzitori în turul ghidat de un ghid surd ce prezintă exponatele în limba semnelor. Noi am fost într-un fel de experiment. S-a dorit a se vedea dacă există această posibilitate în viitor să se desfășoare în marile muzee din Viena. Chiar dacă în mai multe locuri din Muzeul Belvedere era afișat un semn că există interpretarea în limba semnelor (a se vedea imaginea alăturată de mai jos) personalul din muzeu nu a știut ce să spună. Ulterior am aflat că a fost depusă înștiințarea către acest muzeu în luna septembrie a acestui an. Fiind în cursul de implementare primele obiective au fost atinse urmând alți pași de realizat.

Ziua a șasea

Mi s-a spus că în spitalul din Viena există o secție specială pentru pacienții surzi. În acest departament tot personalul medical cunoaște limba semnelor. Dintre aceștia sunt doi asistenți surzi și o doctoriță hipoacuzică. Pacientul este ajutat să ajungă la altă secție, de pneumologie de exemplu. I se oferă sprijin în comunicare cu medicii din alte secții, consiliere, asistență medicală, socială etc. Am vrut să văd cu ochii mei. Se întâmplă să mă intersectez în coridorul de la intrarea în spital cu o doamnă în halat alb care trage un dispozitiv medical de mari dimensiuni. Fiindcă i-am cedat trecerea drept mulțumire mi-a arătat semnul "Thank you". Uimitor! Chiar știe semne!

Din toate cele văzute în acest sejur nu pot să nu observ semnele de circulație personalizate la fiecare pas, la fiecare traversare. Bordurile sunt de cel puțin zece centrimetri înălțimea dar în spațiul pentru traversare bordura se lasă mai jos de cinci centrimetri. Se circulă cărucioare impinse de mame, cărucioare utilizate de persoanele cu dizabilități locomotorii. Eu am avut troler. Cu el am cutreierat în prima zi tot centrul orașului ca să ajung la hotel. Puține dificultăți de a muta trolerul le-am avut la trecerea de pe trotuar înalt de cel puțin cinci centrimetri pe stradă și invers. Pentru a traversa strada sunt două piste, una pentru pietoni și cealaltă pentru bicicliști. Nu am văzut cratere în mijlocul străzii ca la noi, la români. Nu am văzut mașini parcate pe trotuar ca la noi, la români. În schimb am văzut o mulțime de biciclete și scutere electrice parcate pe trotuar. 

MariNela Axinte