Fenomenul Italia văzut cu alți ochi

     Își poate imagina cineva cum poate fi viața unei mame singură cu un copil mic, departe de casă, într-o țară străină? Sunt multe cazuri ca acesta, însă cazul Marielei este diferit față de celelalte. Este o femeie cu deficiență de auz. Și-a luat inima în dinți ținându-și de mânuță băiețelul în vârsta de doar 2 ani, singura sa comoară, și a pornit la drum spre noua viață. Își zicea să-și încerce norocul cât băiețelul e mic. Nu avea prea multe cunoștințe de limba semnelor italiene (LIS), nici de limba italiană, nici verbal, nici în formă scrisă. Acum că au trecut nouă ani, a învățat multe despre traiul din Italia, despre limba și obiceiurile sale. Reușește să își facă timp pentru a ne împărtăși un pic dintr-o zi din viața ei printr-un amestec de limbaj al semnelor italiene și române.

- A inceput deja școala la voi. Cu siguranță, ați avut emoții.

- La noi, în Italia, școala începe pe 16 septembrie. Emoții, da! Am avut fiindcă Mario a fost mutat de la școala elementară la cea gimnazială. A intrat în clasa a VI-a. Alți colegi, alți profesori.... Pentru a alege un program școlar eu am bifat una dintre cele 2 opțiuni. Am ales un program de la 8 dimineață până la 4 sau 5 după amiază, adaugă ea.

- Aaaa, e afterschool! La noi se plătește dacă vrei să stea copilul peste ore la școală să facă temele, zic eu, sigură de mine. Avem ceva în comun!

- Nu, nu plătesc. Doar masa de prânz, atât! E așa de anul trecut. A început în Bologna, apoi s-a răspândit în celelalte orașe. Nu toate au program așa ca aici. Școala pregătește copiii, psihic vorbind, pentru a trece cu bine peste teste, peste examene. După ore primește suport de învățătură pentru dezvoltarea cunoștințelor, nu numai pentru teme.

- Interesant. Cum te înțelegi cu diriginta lui?

- E dificil. Ne mai ajută pixul dar comunicarea e în frânturi și, nu mai înțeleg, devin confuză. Școala anterioară avea interpret LIS (n.r. limba semnelor italiene) și acum, școala gimnazială, nu! La recomandarea unor cunoștințe de ale mele am solicitat prin e-mail la ENS (n.r. Asociația Națională a Surzilor din Italia) un interpret LIS. Normal, se face o programare cu 4-5 zile înainte. Plata orei de interpretare intra în atribuția mea.

- Care a fost reacția dirigintei când a văzut modul diferit de comunicare al persoanelor surde?

- A înțeles repede, fără probleme. A cooperat foarte bine. Comunicarea a decurs fluent. Interpretul îmi traduce în timp real. Înțeleg tot, foarte clar. Diriginta îmi promite că la următoarele întâlniri voi avea asigurat un interpret LIS din partea școlii.

- Ca să fie un interpret LIS bun care să traducă în timp real necesită ani și ani de antrenament.

- Din ENS ies interpreți LIS profesioniști, cu mari experiențe de practică în timpul petrecut la club unde se întâlnesc surzii membri. Cursul la ei se ține timp de 3 ani.

- 3 ani?! întreb uimită.

- Da, timp de 3 ani, însă de două ori pe săptămână în funcție de timpul fiecărui cursant.

Îmi mai spune că singurul certificat de pe care e menționat ENS oferă credibilitate, calitate si profesionalism. Nu se acceptă din alte asociații locale decât cea națională pentru că LIS să fie predat în aceeași limbă, nu după cum vrea fiecare în locația sa.

- Ca să fii cât mai bun faci la Roma un alt curs pentru încă un an sau doi, nu mai țin minte exact, completează Mariela.

O simt istovită. Ca să îmi pot imagina mai bine cum decurge o zi obișnuită din viața unei mame surde, o întreb ce face începând de la primele ore ale zilei până la căderea nopții. În timp ce îmi povestea remarc ceva interesant.

- Mi s-a întâmplat să renunț la locul de muncă fiindcă trebuia să mă mut dintr-un oraș la altul la câteva sute de kilometri distanță. A fost o perioadă foarte grea pentru mine. Am solicitat sprijin de la biroul de asistența socială din cadrul primăriei. Mi-a găsit repede un loc provizoriu unde să stăm eu cu copilul meu. Acum stăm cu chirie, am un loc de muncă, am ce îmi trebuie. Oricât de greu mi-ar fi nu m-aș întoarce în România.

- Mulți care au rămas fără un loc de muncă se întorc în țara de baștină. În România ai părinți, ai frați, ai unde să stai.

- Ca persoană surdă nu prea aveai ce face într-un sat din regiune. Serviciu îl poți avea doar făcând naveta. Trebuia să te trezești dis-de-dimineață ca să prinzi singurul autobuz care circulă prin sat. Greu prinzi un transport de ocazie. Ca să nu te prindă noaptea trebuia să pleci cu o jumătate de oră mai devreme de la serviciu. Nu-ți se permitea! Ieșeam mult mai obosită, nu numai fizic, ci și psihic. Fără serviciu, fără motiv de ieșit din sat, trăiam izolată, mă simțeam limitată în cunoștințe. În schimb, aici, pot ieși cu prietenii mei oriunde fără probleme de transport. Merg acolo unde aflu că se organizează un seminar tematic.

- Ce teme au fost interesante pentru tine?

- ENS din Bologna a organizat o activitate de informare legat de educația sexuală. La Verona au fost terapii prin dans. Săptămâna viitoare la ENS din Modena se va ține un seminar despre psihoterapia de cuplu. Cei care predau sunt psihologi surzi. Știam că am niște drepturi, dar nu știam ce drepturi am nici cum să mă apăr. Îmi era rușine de deficiența mea, de mine. Multe am învățat aici. Participând la organizațiile asociației mi-am dezvoltat cunoștințele. Datorita cunoștințelor acumulate mă simt mai sigură pe mine. Îmi văd viața altfel... mă simt mai puternică.

     Conform INS, aflat acum în subordinea Guvernului României, populația rezidentă la 1 ianuarie 2019 a fost de 19.405 mii persoane, fiind în scădere cu 125,5 mii persoane față de 1 ianuarie 2018. Numărul de persoane care emigrează în străinătate este de 238.926 în 2018. Printre aceste persoane au și deficiență de auz care preferă drumul Italiei, nu numai din motive financiare ci și pentru un mod de viață mult mai bun. Italia este o țară în care oamenii sunt o fire expresivă. Sunt deschiși. Gesticulează mult. Italienii știu câteva semne uzuale pe care pot realiza cu ușurință o bază de comunicare cu cei surzi. Cum intri în magazin vânzătoarea își dă seama repede că nu auzi și face gestul de "Ciao!" cu zâmbetul pe buze. Surzii văd în Italia un mediu propice pentru felul lor de exprimare și comunicare. Surzii au poate nevoi simple pe care societatea română nu arată că ar avea capacitatea de a se deschide față de aceștia și de a înțelege dincolo de modul lor de viață ce gravitează în jurul limbajului al semnelor. Mi se spune că, întâi să rezolvăm propriile noastre probleme ca apoi să ne putem uita cu adevărat la alții. Poate nu putem oferi celorlalți ceva ce nouă ne lipsește. Nouă e clar că ne lipsește auzul fin dar am căpătat altceva mai bun, anume percepția vizuală. Vedem, observăm, simțim și putem realiza comunicarea însă în felul nostru, direct și la obiect. Iar vouă, auzitorilor, ce vă lipsește?

MariNela Axinte