Cum își poate înscrie copilul la școală o mamă surdă

     Mulți dintre noi cunoaștem situația dificilă, aparent fără ieșire, în care se află copiii cu dizabilități auditive ai căror părinți depun eforturi colosale să-i integreze în învățământul de masă. Nu puține dintre mame au simțit pe pielea lor cum starea de dizabilitate poate fi generată de atitudinea nepotrivită a unor așa ziși specialiști în ale educației. Pe măsură ce se dezvoltă copilul devine, în cursul firesc al evoluției proprie, un adolescent, un adult, și de ce nu, soțul/soția cuiva, părintele copilului său, chiar și bunicul/bunica. Majoritatea adulților aleg din motive de securitate emoțională să trăiască în comunitatea din care fac parte persoanele asemeni lor. Mă întreb cum se descurcă o mamă surdă în momentul înscrierii copilului fără nicio dizabilitate în învățământul românesc. Chiar dacă există o deficiență de auz în familie, copiii considerați "normali" sunt mai norocoși față de cei surzi proveniți din familii de părinți auzitori? Definiția cuvântului "auzitori" în viziunea culturală a Surzilor înseamnă acei oameni care nu sunt surzi. Pentru a afla mai multe încerc să îi pun întrebări cât mai scurte Ancuței, mamă a doi copii "normali" și primesc răspunsuri la fel de scurte. De obicei, dialogul dintre persoanele cu deficiență de auz se realizează în acest fel, pe scurt și la obiect. 

- Lui Alberto îi place la școală?

- Pe Alberto l-am transferat la altă școală. La început nu îi plăcea noua școală. Acum îi place.

- Din ce motiv a fost transferat?

- La Suceava aveam salarii mici. Ne-am mutat în Brașov de curând. Aici, soțul meu și-a găsit un loc de muncă și este foarte mulțumit.

- Pentru a-l transfera pe băiat ați avut nevoie de ajutor?

- Ne-au ajutat părinții lui Liviu (n.r. soțul).

- Ei sunt auzitori?

- Părinții sunt auzitori, iar Liviu este hipoacuzic.

- Cum comunici cu profesorii de la școală?

- Labiolectura mă ajută. Încercăm să ne înțelegem prin scris pe o foaie sau pe tablă. La ședința cu părinții nu pot participa pentru că este dificil pentru mine să înțeleg ceva. Îi rog să-mi trimită mesaje despre ce au vorbit la ședință.

- În caz că se întâmplă un incident neplăcut la școală, cum poate să te anunțe?

- Prin SMS sau pe grupul WhatsApp sau pe Messenger.

- Colegii cum îl privesc pe Alberto, știind că mama lui nu aude bine?

- Au fost foarte curioși. L-au întreabat cum se înțelege cu mama care nu aude bine. Alberto răspunde că se înțelege cu mine prin semne pentru că știe limba semnelor. Colegii sunt încântați să învețe câteva semne de la Alberto.

     În mediul ambiental își alintă "puiul meu frumos și scump" prin viu grai în combinație cu gesturi cu multă dragoste. Utilizează limbajul semnelor exclusiv atunci când fetița doarme. Se întâmplă să fie momente tensionate ca în orice căsnicie și, ca să nu audă copiii preferă să se certe în limbajul semnelor codificat. Dar Alberto se prinde! O mai întreb ce schimbare ar dori să fie în școală dacă ar sta în puterile sale.

- Îmi doresc ca în programa școlară să fie inclusă Limba Semnelor Române, cel puțin 2 ore pe săptămână. Acum, cât copiii sunt mici asimilează ușor și le place. Când vor crește le va fi mai ușor să interacționeze cu persoanele surde.

     Așa cum toate mamele ar fi în stare de orice pentru binele puiului său, în cazul Ancuței a fost să depășească bariera lingvistică. Cu puțin ajutor din partea celor apropiați reușește să treacă poarta pășind în lumea mare a vorbitorilor. Pentru mulți dintre copii auzitori limba maternă este limba semnelor, limba română vorbită abia pe locul 2 se situează. Și le utilizează pe amândouă cu ușurință! Ce remarcăm la copiii din școala primară e că nu fac diferențe între ei. Cu ajutorul lor intrăm cu pași timizi în lumea multiculturală. Doar simplul fapt că are o mamă specială ca Ancuța îl face pe Alberto norocos. Și nu este un caz singular. Pot îndrăzni să prevăd prin copiii precum Alberto un viitor luminos în a construi o punte de comunicare înterculturală de calitate.  

MariNela Axinte